Incinerarea deseurilor – o tehnologie esuată

Incinerare 101

Incinerarea deşeurilor municipale si asimilabile este modul de gestionare a deşeurilor şi de producere a energiei cel mai costisitor şi mai poluant. Numai 11,7% din gunoiul din SUA este incinerat. Restul este reciclat, compostat sau depozitat în rampă.

Incinerare este un cuvânt neplăcut, iar cei din industrie sunt conştienţi, de aceea folosesc alţi termeni pentru a face să sune mai bine – „recuperarea resursei“, „gunoi pentru aburi“, „deşeuri pentru energie“ şi „energie din deşeuri“. Toţi aceşti termeni sunt nesinceri şi înşelători. Cei mai agresivi susţin că nu sunt incineratoare acele incineratoare care folosesc tehnologiile denumite gazificare, pirolioză şi plasma arc. În SUA şi Uniunea Europeană, aceste tehnologii sunt definite în legislaţie şi reglementate ca incineratoare. Problemele fundamentale sunt cele ale incineratoarelor convenţionale, dar operarea se face în două etape – întâi transformă deşeurile într-un gaz pe care apoi îl ard, companiile pretinzând astfel că ele, de fapt, nu incinerează (ard) tocmai deşeurile.

În realitate, incineratoarele risipesc energie. Incineratoarele distrug resurse care ar fi mai utile, dacă s-ar reutiliza. Dacă aceleaşi materiale care se ard în incineratoare ar fi reciclate sau compostate, s-ar economisi de trei până la cinci ori mai multă energie decât pot obţine din ele incineratoarele. Aceasta datorită faptului că nu mai trebuie extrase şi produse, din nou, alte materii prime. Cea mai mare parte a energiei din materiale, din hârtie de exemplu, a fost depusă pentru producerea lor, deşi nu este prezentă fizic în hârtia în sine.

Ne-regenerabilă

Incinerarea nu reprezintă un mod de producere a energiei regenerabile, chiar dacă în legislaţia multor state este declarată energie regenerabilă. Deşeurile municipale sunt ne-regenerabile, deoarece constau din materiale precum hârtie, plastic şi sticlă, toate derivate din resurse finite (ex. păduri defrişate într-un ritm nesustenabil). Arderea acestor materiale creează o cerere pentru alte „deşeuri“ şi descurajează eforturile (atât de necesare) de conservare a resurselor, de reducere a ambalajelor şi deşeurilor, de reciclare şi compostare.

Rasism de mediu

Incineratoarele constituie o chestiune de rasism de mediu. Incineratoarele de deseuri municipale si asimilabile, deşeuri periculoase, de namoluri de la staţiile de epurare şi pentru alte tipuri de deşeuri sunt amplasate în comunităţi ale persoanelor „de culoare“ şi în comunităţi cu venituri mici. În special în cazul deşeurilor periculoase/toxice, rasa este un factor determinant în mai mare măsură decât condiţia socială. Acestea au fost construite doar în comunităţi de afro-americani, mexicani etc.

Incineratoarele sunt mai murdare decât cărbunele

Pentru a produce aceeaşi cantitate de energie, arderea gunoaielor poluează aerul mult mai mult decât arderea cărbunelui, cu toate că incineratoarele sunt mai noi şi dispun de mai multe echipamente de control al poluării decât centralele electrice pe bază de cărbuni. Incineratoarele de gunoi eliberează de 28 de ori mai multe dioxine decât cărbunele, de şase ori mai mult plumb şi mercur, de 3,2 ori mai mulţi oxizi de azot (NOx), de 2,5 ori mai mult dioxid de carbon (CO2), de două ori mai mult monoxid de carbon (CO) şi cu 20% mai mult dioxid de sulf (SO2).

Uneori numite unităţi de tip „gunoi pentru aburi“, incineratoarele nu pot transforma gunoiul doar în vapori de apă, întrucât în deşeuri se regăsesc tot felul de elemente, nu doar hidrogenul şi oxigenul care intră în compoziţia apei (H2O). Gunoiul conţine metale grele precum arsenicul, plumbul, mercurul, halogeni precum clorinele ce produc prin ardere gaze acide, dioxine şi furani extrem de toxici, compuşi de carbon, sulf şi azot care formează poluanţii menţionaţi mai sus şi multe altele.

Incineratoarele sunt de fapt unităţi de tip „gunoi pentru cenuşă toxică şi pentru poluarea aerului“. Imaginaţi-vă că aruncaţi un stilou şi acesta ajunge la rampa de gunoi din apropiere. Stiloul e făcut şi din metale, unele dintre ele putând fi şi toxice, din plastic şi pigmenţi care pot fi clorinaţi. Dacă e îngropat pe o rampă, durează foarte mult timp până când oricare dintre aceste substanţe chimice să ajungă la noi într-o formă care poate fi respirată sau băută. Dacă acest stilou ar fi trimis la un incinerator, orice material toxic din compoziţia stiloului devine imediat respirabil şi băubil, din cauza unei combinaţii de poluare a aerului şi cenuşă toxică produsă. Această cenuşă toxică ajunge tot la o rampă de gunoi, dar poate fi aeropurtată în împrejurimi sau poate leşia în pânza freatică. Pe lângă faptul că elementele toxice din deşeuri ajung la noi mult mai repede, arderea produce şi poluanţi noi, inclusic gaze acide, oxizi de azot, monoxid de carbon, dioxid de carbon, dioxid de sulf, dioxine şi furani.

Incineratoarele, la fel ca alte unităţi cu cos de fum, nu monitorizează ceea ce eliberează în aer zi de zi. Autorizaţiile nu prevăd monitorizarea continuă decât a trei poluanţi (niciunul dintre cei toxici) – monoxid de carbon, oxizi de azot şi dioxid de sulf. Mulţi alţi poluanţi se testează o dată pe an; alţii nu se analizeaza deloc. Testarea anuală este similară cu limitarea vitezei prin prezenţa unui aparat de măsurare a vitezei doar o dată pe an, într-o zi în care se pun semne de avertizare pe traseu, iar aparatul de măsurare este manevrat de chiar de fratele şoferului (companiile efectuează singure aceste testări). În realitate incineratoarele depăşesc „limita de viteză“ în multe alte zile din an, emisiile fiind excedentare la pornirea ori închiderea incineratoarelor, în perioadele de defecţiune, când nu se efectuează teste.

Incineratoarele nu înlocuiesc depozitarea în rampă, ci mai este nevoie de rampe mai mici, mai toxice pentru depozitarea cenuşei rezultate. Poluanţii capturaţi de echipamentele de control al poluării aerului se adaugă la cenuşă. Aşadar, cu cât e mai curat aerul, cu atât e mai toxică cenuşa. Cenuşa este cu mult mai toxică decât gunoiul care nu a fost ars, deoarece prin ardere se formează noi toxine, iar cele existente sunt mult mai uşor dispersate. Gândiţi-vă la boabele de cafea în comparaţie cu aceea măcinată. Dacă torni apă peste boabe, nu obţii cafeaua de dimineaţă. Dacă macini boabele şi le măreşti suprafaţă, torni apă peste şi obţii cafeaua. Este la fel cu cenuşa: o suprafaţă mai mare înseamnă că mai multe toxine pot leşia, poluând pânza freatică.

Efecte asupra sănătăţii

Incineratoarele dăunează sănătăţii populaţiei. În comunităţile situate în apropierea incineratoarelor, studiile au arătat relevat:

  • incidenţă crescută a naşterilor înainte de termen şi a bebeluşilor născuţi cu spina bifida sau malformaţii cardiace
  • incidenţă crescută de cancere, în special de laringe, plămâni, colorectale, ficat şi stomac, leucemie, incidenţă crescută de cancere la copii, sarcom al ţesuturilor moi şi limfom non- Hodgkin
  • nivel ridicat de dioxine în sângele muncitorilor de la incineratoare.

Cele mai costisitoare – faliment şi garanţii

Studiile realizate în 2010 şi 2013 pentru Administraţia Informaţiilor despre Energie a SUA au arătat că incineratoarele de gunoi sunt, de departe, cele mai costisitoare unităţi de producere a energiei. Cu toate că incineratoarele de gunoi sunt plătite ca să îşi ia combustibilul, construcţia, operarea şi menţinerea lor este cea mai costisitoare, chiar mai costisitoare decât a centralelor nucleare şi a celor pe biomasă. Construirea lor costă de nouă ori mai mult decât a unei centrale convenţionale bazate pe gaze naturale, pe când operarea costă de 30 de ori mai mult. Faţă de energia solare, construcţia incineratoarelor costă de două ori mai mult şi de aproape patru ori mai mult faţă de energia eoliană.

Incinerarea este, de asemenea, cu mult mai scumpă decât depozitarea în rampă. Se bate pentru  poziţionarea în pieţe scumpe şi pentru blocarea autorităţilor locale ori regionale în contracte de monopol pe termen lung, adesea cu clauze de tip „furnizezi sau plăteşti“. Astfel de clauze obligă la furnizarea unei anumite cantităţi de deşeuri pentru incinerare, iar – în situaţiile în care nu se furnizează întreaga cantitate prevăzută în contract – autorităţile trebuie să plătească până la convergenţa sumei pentru aceasta. Contractele şi clauzele de genul acesta descurajează reducerea generării deşeurilor, reciclarea şi compostarea, iar comunitatea nu mai poate economisi optând pentru alternative. De asemenea, contractele-capcană permit companiei de incinerare să completeze până la maximul de capacitate cu deşeuri aduse din alte părţi, fiind plătită dublu. Incineratoarele foarte scumpe au dus la falimentul câtorva autorităţi locale. Cele mai spectaculoase exemple sunt cele din Harrisburg, Pennsylvania (cel mai mare faliment din 2011) şi Claremont, New Hampshire, unde 29 de oraşe au cerut falimentul din cauza unor contracte „furnizezi sau plăteşti“. În alte cazuri au fost necesare garanţii masive, cum ar fi cele 1,5 miliarde de dolari garanţii de stat pentru cele cinci incineratoare din New Jersey şi cele 1,2 miliarde de dolari reprezentând plata datoriilor pentru incineratorul din Detroit, contribuind la falimentul acelui oraş.  În multe alte cazuri, cheltuielile cu incinerarea sunt acoperite în alte moduri – taxe ascunse pentru evaluarea proprietăţii, acceptarea deşeurilor industriale mai profitabile şi/sau creşterea taxelor pentru comunitatea locală captivă, în paralel cu oferirea unor servicii de eliminare a surplusului de deşeuri din alte zone (intrând în competiţie cu rampele de gunoi), pentru a-şi atinge maximul de capacitate.

Incineratoarele nu excelează nici la crearea locurilor de muncă. Pentru fiecare 10.000 de tone de deşeuri procesate anual, incineratoarele şi rampele creează un loc de muncă, în timp ce unităţile de reciclare creează 10, iar reutilizarea, remanufacturarea şi repararea creează mult mai multe (20-300, în funcţie de materiale). Cu o rată de reciclare de mai puţin de 33%, industria reciclării din SUA furnizează în prezent peste 800.000 de posturi. O rată de reciclare de 75% la nivel naţional ar crea 1,5 milioane de locuri de muncă.

Competiţia cu reciclarea şi energia curată

Incinerarea împiedică reducerea deşeurilor, reciclarea şi compostarea, atât din perspectiva contractelor prin care se impune generarea unei anumite cantităţi de deşeuri, cât şi în virtutea faptului că incineratoarele au nevoie de materiale reciclabile (hârtie, cauciucuri, lemn şi plastic), pentru a arde eficient. Prin politicile pentru energie regenerabilă, incineratoarele (şi rampele în care se ard gazele pentru a produce energie) sunt adesea subvenţionate pentru producerea de energie regenerabilă, însă reciclarea şi compostarea nu sunt. Arderea gunoaielor, „biomasa“ şi gazele din rampele de gunoi scot din calculul pentru subvenţii energia eoliană.

Mitul „carbonului neutru“

Chiar dacă datele EPA – Agenţiei pentru Protecţia Mediului din SUA arată că incinerarea gunoiului este de 2,5 ori mai periculoasă decât cărbunele pentru încălzirea globală (poluarea cu dioxid de carbon raportat la cantitatea de energie produsă), industria incinerării susţine că nu poluează cu carbon! Se compară cu emisiile de metan din rampele de gunoi şi, în plus, nu iau în calcul cota de emisii rezultate din arderea hârtiei şi a altor materii organice. Chiar şi aşa, ignorând fracţia „biogenă“, emisiile de carbon din restul deşeurilor (plastic şi altele) este cu 55% mai periculoasă decât cărbunele. Totuşi, mitul „carbonului neutru“ a fost spulberat în mod repetat în ultimii ani, dat fiind că ar fi nevoie de secole pentru ca arborii să absoarbă tot carbonul, chiar şi replantând copacii şi lăsându-i să crească atâta timp. E adevărat că rampele de gunoi sunt mai periculoase decât incineratoarele din perspectiva încălzirii globale, dar este un pericol ce poate fi evitat prin menţinerea materiilor organice pure compostabile în afara rampelor de depozitare şi descompunerea materiilor organice impure înainte de a le depozita, astfel încât gazul metan pe care-l eliberează să poată fi îmbuteliat şi folosit pentru energie, într-o manieră mai curată/nepoluatoare.

În Europa nu funcţionează

Promotorii incineratoarelor arată cu degetul peste ocean, argumentând că incinerarea funcţionează în Europa şi în Japonia, unde este practicată pe scară largă. Incineratoarele din ţările respective sunt, de asemenea, foarte poluatoare, împiedică reciclarea, iar unele ţări europene s-au trezit în situaţia de a importa deşeuri din ţările învecinate, cu scopul de a alimenta incineratoarele cu îndeajuns de multe deşeuri pentru a fi operate

Soluţii reale pentru energie şi pentru deşeuri

Tot necesarul de electricitate poate fi obţinut prin conservare, eficienţă şi înmagazinarea energiei solare şi eoliene. Uneori incineratoarele sunt folosite şi pentru agent termic, dar acele nevoi sunt mai bine acoperite prin conservare, eficienţă, pompe geotermale şi apă încălzită cu ajutorul panourilor solare.

Alternativa „zero waste / zero deşeuri“ îşi propune să elimine incineratoarele şi să reducă utilizarea rampelor de gunoi cu cel puţin 90%. Unele comunităţi, în special San Francisco, se află pe drumul cel bun în această direcţie. Aceste soluţii implică colectarea selectivă la sursă în proporţie maximă, reutilizarea, reciclarea şi compostarea. Tot ceea ce rămâne trebuie analizat, pentru a înţelege ce nu a funcţionat într-una din etapele anterioare ale procesului, astfel încât produsele să poată fi reproiectate sau retrase treptat. Orice rest ar trebui să fie supus tratamentelot mecanice şi biologice înainte de a fi depozitat în rampe, pentru a obţine mai multe reciclabile şi pentru a descompune înainte rămăşiţele, evitând gazificarea din rampe şi impactul asupra încălzirii globale.

Recent Posts

Leave a Comment

Contact Us

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

maxresdefaultslider-1